top of page
Caută
  • andreiabirtu

Scrisoare de adio către un an cu prea multe

Dragă 2022,

Mai e un pic și ne despărțim, însă simt nevoia să-ți spun câteva lucruri înainte de adio. Să știi că te-am iubit; chiar din primele zile. Cum de s-a întâmplat, nu știu nici eu. Ah, ba da, știu.


A început cu o călătorie: "Călătoria lui Iaurțel pe Tărâmul Bandibandi". Prima mea carte pentru copii publicată de Editura Zugzwang a fost cea care m-a făcut să-mi îndrept inima spre tine. M-ai purtat pe cărări pe care GPS-ul meu interior nu le cunoscuse până atunci, dar le-a aflat și, o dată cu ele, am descoperit oameni fără de care viața mea ar fi mai puțin frumoasă, experiențe care mă fac mai bogată, chiar și câteva îndoieli mai vechi s-au înghesuit în geamantanul meu cu visuri. Iar la final de călătorie am văzut fericirea din ochii celor mici, le-am auzit râsetele și le-am ascultat aplauzele celor care au fost prezenți la piesa de teatru pusă în scenă de Trupa de Teatru Sufletos, la Casa Armatei din Craiova.


De acolo m-am grăbit spre vacanța de vară cu multe alte planuri de călătorii. Mi-ai lăsat să cred că totul va fi cum îmi imaginasem. Dar tu, nemulțumit și gelos ca un iubit că nu-ți acord atenție, m-ai aruncat în cel mai înalt rollercoaster și mi-ai dat drumul de acolo. Și te-am urât atunci. Te-am urât pentru că am vrut să scap de teamă, să închid ochii și să nu mai văd moartea din jurul meu. Însă ea m-a văzut și mi-a râs în față. Te-am urât pentru că m-ai țintuit în scaunul fără centuri de siguranță și mi-ai urmărit privirea cum se afundă spre locul de unde nimeni nu are scăpare. Și ai râs, și tu, de lacrimile mele.

Și atunci am înțeles că nu poți învinge gravitația, iar tot ce-mi rămâne este să aștept colapsul. Și nu ți-am mai privit râsul bezmetic. Mi-am ridicat privirea spre Cer, doar ca să-l văd pentru ultimă oară cu ochii cu care nu mai aveam niciodată apoi să-l văd. Doar că, de acolo, un deget demn de Michelangelo mi-a arătat că cerul nu-i gol și rece și nebun. Iar eu am prins mâna cu totul, nedemnă de Capelă Sixtină, și nu i-am mai dat drumul, Iar mâna m-a mângâiat pe frunte, mi-a șters lacrimile și mi-a reașternut zâmbetul pe buze. Dar pe tine te-am urât în continuare.


Apoi am vrut să merg pe aceleași cărări, fără hoți de visuri și fără spaime de necunoscut. Însă mâna mi-a spus că e nevoie să aleg cărarea inimii, că spaimele și visurile merg mână-n mână. Am râs a nebunie și am răbufnit: "Te-ai țicnit?!? Tu vezi ce e acolo? La naiba, nu știu să fac așa ceva!" Iar ea mi-a spus: "Sufletul nu minte!". Sau poate a fost "Sufletul, nu minte!"? Apoi am oftat, iar ea a continuat "Orice-ar fi, sunt aici! Și dacă-mi dai drumul, tot lângă tine rămân".


Am oftat iar, în timp ce pași tremurați mi s-au scurs pe poteci fără hartă sau GPS. Iar acolo am descoperit câteva visuri asemenea unor stafii care și-ar fi dorit să se încarneze, însă așteptau ca mai întâi să facă pace cu ele însele, să se risipească și să se reîntoarcă atunci când cineva sau ceva le-ar fi strigat.


Și-am mai descoperit ceva. De fapt, pe cineva; o persoană de-a cărei companie mi-e dor de multe ori și pe care o caut fără să știu că o caut, căreia îi povestesc tot ce pot și ce nu pot. Uneori mă judecă, alteori mă atenționează și mai tot timpul mă face să râd de prostia mea, însă mă urmează pe orice cărare fără judecată apuc. Iar acea persoană sunt chiar eu.


Și pentru că tu m-ai învățat asta, te-am iubit iar. De fapt, te iubesc chiar când îți scriu rândurile acestea. Doar că îți voi spune adio în curând. Pentru că tu rămâi, pe loc, dar eu merg mai departe cu mine însămi. Nu sunt cea mai mișto tipă din lume, chiar departe de orice top, însă îmi place tare mult să fiu cu mine însămi, atât de mult, încât uneori, sau poate de multe ori, e tot ce-mi doresc. Iar dacă părerea ta o contrazice pe a mea, asta e.


Însă nu mă despart de tine fără să le mulțumesc celor care au stat lângă mine când am râs, dar mai ales când am jelit; celor care m-au adus mai aproape de mine, de visurile mele, de drumul acesta care uneori curge lin, alteori se întortochează și pare că nu se mai desfundă; celor care mi-au citit și îmi citesc postările și poveștile, căci vor veni și altele. Dar, cel mai mult îți mulțumesc ție: pentru toate momentele pe care le-am trăit împreună și pentru că m-ai făcut să înțeleg că, dincolo de marea disperării poate găsești sau nu pământ, însă cerul e mereu pretutindeni! Ah, și pentru că m-ai făcut să mă văd!


Vouă vă doresc ca 2023 să vină cu cer senin, cu iubire și cu persoane cărora să nu mai vreți să le dați drumul. Iar dacă acea persoană se întâmplă să fie chiar propria persoană, să ne vedem și să povestim împreună. Iar de-o fi altfel, să ne vedem sănătoși și veseli și să povestim la fel de mult!


Cu drag de nou și de amintiri,

Andreia


43 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

A fost odată ca niciodată un rege; fără coroană şi fără regină. De fapt, n-avea nici regat, dar el era rege în sufletul lui şi asta era tot ce conta. Lumea din jur şi-o împărţea în supuşi şi semi-egal

Post: Blog2_Post
bottom of page