Caută
  • andreiabirtu

Regele Nucă și Regina Lămâiță

A fost odată ca niciodată un rege; fără coroană şi fără regină. De fapt, n-avea nici regat, dar el era rege în sufletul lui şi asta era tot ce conta. Lumea din jur şi-o împărţea în supuşi şi semi-egali. Cu primii se purta aşa cum trebuie să se poarte orice conducător în nemărginita-i înţelepciune, adică le dădea bineţe când o meritau, şuturi în dos când aveau nevoie de un impuls şi îi trimitea acolo unde se trimit oamenii când ţi-e la îndemână. Cu semi-egalii, însă, regele Nucă, căci despre el este vorba, le tolera înfumurările cu zâmbete în colţul gurii, le ignora obrăzniciile aşa cum se cuvine unei persoane distinse, care poate întoarce oricând şi oricui fundul, dar mai făcea şi altceva. În momentele de pură desfătare, lăsa la vedere dinţii strălucitori de ziceai că soarele se pogora asupra ta, într-un surâs care te făcea să crezi că eşti cel mai norocos muritor pentru că regele îţi dăruia câteva clipe din timpul lui de zeu încarnat printre netoţi. Altfel, figura i se confunda cu coaja unei nuci uscate pe dinăuntru şi pe dinafară, de nu ştiai dacă numele şi-l luase de la cum arăta sau dacă vreo ursitoare avusese pată pusă pe faţa lui şi îl frecase cu o coajă de nucă până ce acestea deveniseră totuna.


Dar iată că, într-o zi, Regele Nucă a întâlnit-o pe Lămâiţa, verde ca mugurii primăverii şi bălaie ca soarele care îi şedea lui pe umăr. Şi a-nceput regele dansul de cucerire, cu muzică din cele mai tari cluburi, maşini care goneau după răsărituri ce întârziau să apară şi excursii în colţurile neumblate ale lumii. Eh, nu chiar neumblate, că asta ar fi însemnat să se umple de noroaie, să doarmă printre ţânţari, balegi şi sălbatici, fără vreun duş deasupra capului sau vreo pernă cu fulgi de bambus sub gâtul care-i suţinea privirea atotştiutoare, când cel mai înţelept a fost să meargă într-un resort tropical de cinci stele, unde supuşii nu interacţionau prea mult cu regii şi reginele, închipuiţi ca el, doar pentru a nu le deranja starea de zen pe care aceştia o trăiau printre cocktail-uri, zâmbete politicoase şi discuţii despre marile probleme ale vieţii, cum ar fi divorţul lui Reghe de Prodancă. Şi uite-aşa, în mijlocul vieţii, la apogeul înţelepciunii, regele şi-a pus coroana în biserică pentru a-şi întemeia regatul după care tânjea de atâta amar de vreme, căci o găsise pe cea care îl putea aprecia la valoarea la care doar el se aprecia; el şi mă-sa.


Şi frumoşi au fost anii de tinereţe ai Lămâiţei lângă regele Nucă. Atât de fericiţi încât i-a dăruit tot ce avea ea mai de preţ: viaţa ei şi a plozilor săi, căci a făcut Lămâiţa câţi copii poate face o femeie din lumea de sus, nici prea mulţi, nici prea puţini. Ca să fie bine, ca să nu fie rău, vorba altui rege. De bucurie, regele Nucă i-a construit un palat cum nu mai avea nimeni altul că, şi dacă ar fi avut, rangul său nu i-ar fi permis să recunoască o asemenea neobrăzare din partea vreunui semi-egal. Dar anii tinereţii şi ai frumuseţii s-au scurs, Lămâiţa s-a mai copt pe alocuri şi a început să semene mai mult a lămâie uitată în sertarul vreunui frigider, stafidită şi pătată, decât a vlăstar cum fusese demult, iar palatul devenea cu fiecare zi o colivie din ce în ce mai înghesuită, dar nici aceea orice colivie, ci una poleită, cum se cuvine capetelor încoronate. Şi tânja în sufletul ei Lămâiţa după dansuri, cocktail-uri şi a fi sau a nu fi ultimul logodnic al lui J Lo. Uneori, fără să ştie nimeni, regina deschidea colivia şi trăgea cu nesaţ din aerul respirat de lumea celor care nu erau în stare să aprecieze nici valoarea regelui său, nici a unei colivii. S-a întâmplat, însă, o dată ca Nucă să o surprindă pe regină cu capul pe geam şi lacrimi în ochi.


- Plângi ca proasta, i-a trântit acesta câteva vorbe din bunăvoinţa-i depăşită doar de înţelepciune.


Regina i-a spus soţului său că îi intrase ceva în ochi, drept pedeapsă pentru neghiobia de a deschide colivia cât să audă cum se certau vecinii, nişte jegoşi ca toţi ceilalţi care locuiau pe strada lor. Şi a închis regina zăbrele coliviei pentru totdeauna, pentru că era mai înţelept să moară într-un cavou spoit cu aur, decât să trăiască în nesiguranţa vieţii de dincolo de colivie. Iar el, regele, a trăit ca până atunci, bucuros când putea să nimicească cu vorbele pe cineva doar pentru a uita de nimicnicia lui, şi trist când cineva făcea orice mai mult decât ar fi avut el înţelepciunea, nu curajul, să facă.

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa. Şi-am încălecat pe-o colivie să vă spun o ironie.


Poveste publicată în Revista Zugzwang (https://revistazugzwang.ro/regele-nuca-si-regina-lamaita/)

2 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate