Caută
  • andreiabirtu

Povești cu și despre copii (IV): Campionii se cresc în familie

Bună, Oana. Te rog, spune-mi câteva cuvinte despre tine şi despre ceea ce faci.

̶ Mă numesc Oana Gîrleşteanu. Ca să mă încadrez la subiectul prezentului interviu o să răspund ca antrenez copii. Împreună învăţăm să desluşim tainele unei arte marţiale care de fapt este un mod de viaţă, şi anume karate tradiţional.


Când ai descoperit pasiunea pentru arte marţiale?

̶ Această pasiune a fost descoperită în copilărie. Eu am fost copilul care a încercat mai multe sporturi. Încercat este, însă, mult spus, deoarece nu reuşeam să ajung să particip la mai mult de două antrenamente. Pur şi simplu nu îmi plăcea şi nu mă mai duceam a doua oară. Îmi aduc aminte că am aflat de practicarea karate-ului tradiţional datorită celui care avea să devină primul meu antrenor, acesta venind să facă înscrieri pentru grupa de începători la şcoală.

Nu m-am înscris. Povestind acasă mamei, mi-a spus să încerc şi dacă nu îmi va plăcea, nu se va întâmpla nimic. Însă mi-a plăcut, atât de mult încât, deja, sunt 25 de ani de când practic această artă marţială. Şi aceşti ani, care nu sunt deloc puţini, mă îndreptăţesc să o numesc pasiune. De aceea reală.


Când te-ai hotărât să devii sensei şi să pregăteşti copii?

̶ Paradoxal, eu nu pot spune că m-am hotărât să pregătesc copii. „Povestea” mea e un pic atipică, deoarece, în 2006, eu eram sportiv de performanţă. Făceam parte din lotul României care participa la campionatele internaţionale. În paralel cu practicarea karate-ului tradţional, mi-a plăcut mereu să învăţ foarte bine. Am terminat Colegiul Naţional Fraţii Buzeşti, profil matematic­ă-informatică bilingvă franceză. Şi apoi am continuat cu licenţierea în Drept, urmând şi absolvind cursurile facultăţii de profil din Craiova. Ei bine, la acel moment, în 2006, planurile mele erau acelea de terminare a facultăţii şi de intrare în magistratură. Şi îmi doream să continui cu perfomanţa sportivă.

Şi îmi aduc aminte ca şi azi, era toamna lui 2006, eram în pregătire pentru un campionat european; cred. Antrenorul meu m-a luat deoparte şi mi-a spus că urma să se mute împreună cu familia în State. Este vorba de cel de-al doilea al meu antrenor, lângă cel care am ales să continui performanţa (la un moment dat). Este vorba de sensei Gabriel Gulie, un om special cu care am păstrat toţi aceşti ani, la o distanţă de mii de kilometri la propriu, o relaţie cu adevărat deosebită. Cu totul specială! În sensul că mă consult şi îl simt aproape de mine, cu calm şi o vorbă bună mereu. De fapt, nu este vorba exclusiv de sensei Gabriel Gulie, ci de sensei şi de soţia dumnealui, dna Angela, care îmi este prietenă. Ţin enorm la ea, o respect şi mereu mi-a fost sprijin. Doi oameni cu adevărat speciali!

Sensei-ul îmi spune că ... are încredere în mine şi îmi propune să rămân la conducerea lui. M-am blocat! Nu am reuşit să spun decât: „Pe mine cine mă va antrena?” A zâmbit. Am zis da, dar că nu va fi pentru mult timp ... Şi asa a început totul. Şi ne aflăm astăzi, aici.


Te-ai gândit să antrenezi şi adulţi? De ce?

̶ Nu m-am gândit niciodată la acest lucru, deşi am primit multe cereri în acest sens. Întotdeauna am refuzat. În momentul de faţă demarez un proiect de extindere a sălii de karate şi iau în calcul multe alte pachete de servicii.


Care sunt cele mai mari satisfacţii pe parte profesională?

̶ Hei, această întrebare îmi ajunge direct la inimă. De când am început să antrenez copii, niciodată această activitate nu a fost singura, profesională, pe care am desfăşurat­-o. În paralel, au fost şi alte activităţi, proiecte, în domenii cu totul diferite.

Inclusiv în momentul de faţă sunt ancorată într-un proiect profesional, pe care mi-l doresc de ceva ani, şi pe care, cred, că nu voi renunţa până când îl voi materializa. Însă, faptul de a antrena copii, mie mi-a adus cele mai mari satisfacţii pe care nici nu aş fi putut să mi le imaginez vreodată. Este „partea umană” a activităţii mele profesionale. Şi ştiu că orice reuşită profesională, în alt domeniu, nu îmi va aduce vreodată asemenea satisfacţie.

Exemple? E simplu! Ce poate depăşi, ca intensitate în emoţie, bucurie, mândrie, mulţumire, ochii lor înlăcrimaţi de bucurie pe care eu i-am scanat în memoria mea afectivă, de atâtea ori, mulţumesc lui Dumnezeu, la cucerirea vreunui titlu?

Sau sentimentul de emoţie supremă ce l-am trăit de atâtea ori, şi de fiecare dată e unic, în momentul premierii, când se urcă pe cea mai înaltă treaptă a podiumului elevii tăi, când se cântă imnul României şi ştii că datorită lor se întâmplă acest lucru. Iar eu doar îmi ridic privirea către ei şi simt că mi se inundă sufletul de bucurie. Este înălţător, realmente!

Ceea ce contează pentru mine cel mai mult şi, în consecinţă, îmi aduce şi cea mai mare satisfacţie, este legătura care s-a creat între ei toţi: copii şi părinţi. Am norocul de a mă afla

într-un colectiv minunat de copii şi părinţi, care se comportă ca o familie. Poate sună ciudat, poate sună clişeic, însă aş putea da nenumărate exemple în care aceşti copii şi părinţi mi-au dovedit câtă uniune există între ei, de cât curaj, forţă, empatie, responsabilitate şi sinceritate pot da dovadă. Iar pentru mine, aceasta este satisfacţia supremă.


Eşti mamă. Cum te descurci cu antrenamentele şi competiţiile, în plus faţă de îngrijirea propriului copil?

̶ Eu spun că mă descurc bine. Poate pentru că mereu am desfăşurat mai multe activităţi şi sunt obişnuită cu multe, deodată. Nu mă sperie. Uneori obosesc, mă scutur şi continui. Eu sunt o persoană destul de energică căreia îi place să cucerească noi limite. Altfel, mă plictisesc. Prin urmare, urăsc plafonarea.

Îmi plac provocările, îmi place perfomanţa, mă cucereşte lupta, mă bucur enorm de drumul parcurs până la obiectiv. Aşa funcţionez în orice domeniu de activitate şi sunt din cele mai diferite, în cazul meu.

Revenind la întrebare, un avantaj îl constituie şi faptul că al meu copil este unul minunat. Poate aşa îmi place mie să cred. Se spune că orice mamă îşi vede, în acest fel, propriul copil. Insă eu sunt destul de cerebrală şi analizez situaţia destul de obiectiv. Este un copil care creşte frumos, care îşi dezvoltă un comportament într-o manieră care mă bucură. Este sănătos şi cel mai fericit om pe care eu îl cunosc. Râde în continuu. Simplu nu este, cel puţin nu întodeauna. Dar cred că se îmbină într-un mod armonios. Şi, aceasta, în condiţiile în care are o personalitate foarte puternică şi îmi testează mereu limitele. Dehhh, suntem amândoi lei.


Sunt multe femei sensei în România?

̶ Să ştii ca da! Karate-ul tradiţional nu atrage exclusiv partea masculină, ci inclusiv fete/femei care reuşesc să concureze şi să se impună în faţa bărbaţilor. Inclusiv eu am crescut având ca model un antrenor/arbitru femeie. O apreciez şi îi port un respect deosebit.


Mulţi părinţi de fete au reţineri în a-şi înscrie copii la cursurile de arte marţiale. Ce le-ai putea transmite să le înlături aceste reţineri?

̶ Cred că aceste reţineri se datorează lipsei de informaţii corecte. Sunt anumite păreri pe care le preluăm din societate, pe care însă nu le trecem prin propriul filtru de gândire. Pur şi simplu, la nivel general, de societate, să-i spunem aşa, s-a încetăţenit ideea că nu este sport de fată karate-ul. Perfect greşit!

Eu sunt un exemplu de compatibilitate cu acest mod de viaţă, pentru că nu este exclusiv un sport karate-ul tradiţional, ci mult mai mult, un fel de trăi. Şi ca mine sunt multe alte exemple. Pe părinţii de fete, corect spus, însă, este pe părinţi în general, îi sfătuiesc să investească în copii, în sensul de a avea rădarea, priceperea, timpul necesar de a-i oferi copilului şansa de a cunoaşte orice sport! Cred cu tărie că propria experienţă, percepţie, aduce cel mai mare câştig. Iar cunoaşterea şi autocunoaşterea fac mereu diferenţa.

În ceea ce priveşte dojo-ul meu, eu am multe fete cursante. Cred că lotul meu de copii ce participă la competiţie este împărţit în mod egal pe criteriu de sex. Şi observ în ultima perioadă o cerere crescută în rândul fetiţelor. Poate că se mai schimbă din percepţii.



Care sunt cele mai mari realizări pe parte profesională?

̶ Niciodată nu am contorizat aceste realizări. Ele, cred că, vin automat; ca un răspuns la tot ceea ce ai făcut într-o perioadă de timp. Fără nicio ierarhie, ţinând cont că a fost ultima competiţie la care am participat, înainte să se declanşeze această criză sanitară la nivel global, aş aminti rezultatele obţinute la Campionatul Mondial de Karate Fudokan din Germania, 2019. Lotul de Centura Neagră Craiova, ce a reprezentat România la acest campionat, a fost format din 23 de copii, cadeţi şi juniori.



Rezultatele (7 titluri mondiale; 8 titluri de vicecampion mondial şi 3 clasări pe locul 3; în total 33 de medalii, dintre care: 17 medalii de aur; 13 medalii de argint şi 3 medalii de bronz) ne-au adus o mare bucurie, iar eu mi-am atins obiectivul fixat la plecarea din ţară: fiecare dintre cei participanţi să se întoarcă cu cel puţin o medalie. Şi aşa a fost!


Echipa de băieţi obţinuse titlul mondial la Campionatul Mondial de Karate Tradiţional. Asemenea momente, care chiar dacă nu sunt imortalizate în poze, ele sunt în memoria mea...şi sunt atâtea. Imnul României ascultat şi privirea îndreptată spre ei, una dintre cele mai mari satisfacţii ale mele: https://fb.watch/3W3-ei1ZZ2/ https://fb.watch/3W44iAIDQm/.


De asemenea, o realizare importantă este şi clasarea mea pe poziţia a treia în topul antrenorilor Federaţiei Române de Karate Tradiţional pentru anul competiţional 2019. Sau premierea în cadrul "Galei sportului doljean" ediția 2019, organizată de Direcția Județeană pentru Sport și Tineret Dolj, la categoria Cei mai buni antrenori.

Nu în ultimul rând, mă măguleşte şi mă responsabilizează, în acelaşi timp, distincţia de Antrenor Emerit în Karate Tradiţional, distincţie acordată de Ministerul Tineretului şi Sportului.

Cu ce deprinderi rămâne un copil care practică artele marţiale?

̶ Un copil ce practică arte marţiale, în general, şi karate tradiţional, în special, va deveni mai încrezător în sine. În acelaşi timp, se observă la acesta o creştere a capacităţii de concentrare, a stimei de sine. Creşte, de asemenea, sociabilitatea şi abilitatea de a se integra în diferite grupuri. Practicantul se responsabilizează şi devine perseverent. Iar cu aceste calităţi , copilul va simţi că poate reuşi tot ce îşi propune în viaţă. Şi chiar va reuşi!