Caută
  • andreiabirtu

Poveşti cu şi despre copii (VIII): Omul treaptă

Când suntem părinţi, depunem efort pentru a le insufla fiilor sau fiicelor noastre anumite comportamente sau învăţăminte. Nu de puţine ori, la sfârşitul, zilei ne simţim cu „bateriile” secătuite. Alteori, sentimentele pe care le acumulăm nu sunt tocmai din cele mai bune. Ma gândesc aici la supărare, chiar furie, atunci când cei mici fac vreo boacană. Convingerea că, într-o zi, copiii vor creşte şi noi vom fi mai liniştiţi, poate fi o sursă de energie pentru a trece peste momentele dificile. Dar ce faci când trăieşti în lumea în care copiii nu cresc niciodată? De unde îţi tragi energia zilnică?

În această lume respiră şi inspiră iubire doamna învăţătoare Narcisa Dută. O face de peste douăzeci de ani şi pare că fiecare generaţie îi dăruieşte un strop de nemurire. Doamna învătăţoare se consideră un om mic, complicat de simplu, un om-treaptă pentru evoluţia copiilor. Se mândreşte cu cea mai frumoasă profesie din lume.

Şi-a dorit dintotdeauna să fie cadru didactic, impresionată, fiind, de propria învăţătoare. Aceasta a cucerit-o pe eleva Narcisa Duţă cu tinereţea, inventivitatea şi frumuseţea ei. Mai târziu, când eleva, ajunsă în clasa a VIII-a, trebuia să aleagă un liceu, părinţii au susţinut-o către prima opţiune – Şcoala Normală „Ştefan Velovan”, din Craiova. Acolo a avut ocazia să intre în contact cu mentori şi coordonatori valoroşi, care au înţeles responsabilitatea formării viitoarelor cadre didactice. Anii din liceu, de asistenţă şi practică, l-au ajutat pe viitorul dascăl să capete încredere.

La prima generaţie, tânăra învăţătoare se considera o soră mai mare a elevilor săi. Avea doar nouăsprezece ani. Era o stânjeneală reciprocă, a ei şi a parinţilor, cand aceştia i se adresau cu „Domnişoara”. Cu toate astea, Narcisa le-a rămas recunoscătoare părinţilor că au avut încredere în ea. Primii elevi au marcat-o prin gingăşie, delicateţe şi apropiere sufletească.

Acum, Doamna este la a şaptea generaţie, un număr de poveste cu copii de basm, după cum dumneaei subliniază. Pentru doamna învăţătoare, elevii sunt la fel de frumoşi, cuminţi şi isteţi ca la intrarea acesteia în învăţământ. Schimbarea se sesizează, mai degrabă, la direcţia de transmitere de informaţii. Dascălul nu mai este centrul universului cunoaşterii unui copil. Acum, elevii sunt cei care predau noţiuni tehnice sau de la care învaţă diverse cuvinte, jocuri, şi altele. O altă modificare se observă în comportamentul şi dorinţele părinţilor. Dacă, la început, părinţii urmăreau ca cei mici să îşi depăşească condiţia, acum interesul se îndreaptă către acumularea de informaţii, precum şi către partea formativă, afectivă şi de confort a şcolarului. Cu toatea astea, familiile sunt mediul în care cei mici revin pentru protecţie, afecţiune, regenerare şi stabilitate.



Într-un anumit sens, învăţătorul devine un părinte; dedublat. El este un om care însumează numeroase calităţi. Din postura de intelectual, poate aprinde scânteia din mintea şi inima unui copil. Apoi, asemeni unui căpitan de vas, îşi direcţionează elevii printre nelinişti, succese şi eşecuri. Ca arhitect, concepe un plan de dezvoltare pentru următorii cinci ani ai celor mici. Şi marketing-ul este prezent, deoarece un învăţător pune în lumină şi se bucură de cele mai mici reuşite ale elevului. Ar mai fi de adăugat îndrumător, colaborator, sfetnic şi, uneori, psiholog. Am uitat de partener pentru părintele şcolarului. Iar lista de înşusiri continuă.

Pare copleşitor să fii toate aceste personalităţi într-una singură. Darurile pe care Doamna le primeşte de la elevi sunt cele care o fac pe aceasta să pună o parte din inima sa în fiecare copil. Astfel, când o mânuţă îi oferă un mărţişor în ianuarie, pentru că „nu mai aveam răbdare, Doamna!” sau un mesaj de sărbători vine de la un părinte dintr-o altă generaţie, învăţătoarea are confirmarea că devotamentul dă roade. Această confirmare vine inclusiv de la profesorii care preiau generaţiile pe care dascălul le formează. Activând într-o şcoală care promovează performanţa, Narcisa Duţă face parte dintr-un colectiv de profesionişti, care se stimulează şi se susţin reciproc.

Dăruirea cu care ea predă este atât de mare, încât nu există separare între profesia de învăţător şi cea de părinte. Mamă a doi copii, îi creşte pe aceştia în mijlocul elevilor din clasă. „Copiii mei” îi cuprinde pe toţi, fără gelozii sau reproşuri din partea fiicei, respectiv, a fiului. Cu toţii primesc iubire şi, la rândul lor, dăruiesc „cele mai frumoase lecţii” unui om care consideră ca are multe de acumulat, după numeroşii ani de experienţă.

Experienţa, împreună cu exemplele altor colegi cu care împărtăşeste convingeri şi valori, îi permit doamnei învăţătoare să pregatească activiţăti inedite. Numai gândul că princhindeii aşteaptă cu entuziasm următoarea întâlnire şi cu întrebarea „Oare ce ne-a mai pregătit, Doamna?”, o fac pe aceasta să viseze la ore de clasă captivante. Astfel, reuşeşte tot ce îşi propune, ca dascăl. Simte că ar putea face mai multe ca om: să aline când e cazul, să echilibreze dacă poate, şi să ajungă la sufletul şcolarului. Pentru acestea este nevoie de timp şi, uneori, orele par secunde. Cu toate astea, strădania şi învăţarea continuă pentru Doamna.



Într-o perioadă în care mass-media evidenţiază doar hibele sistemului public de învăţământ românesc, Narcisa Duţă este un contraexemplu de iubire şi implicare necondiţionate. Pentru ea, anii de şcoală primară reprezintă un moment unic, în care intră în contact cu copii delicaţi, inocenţi, drăgălaşi şi receptivi. În primăvara cunoaşterii, ea le plantează celor mici informaţii şi comportamente ce devin parte din structura acestora. Părinţii copiilor se transformă în partenerul învăţătorului şi, împreună, pun bazele formării unui om. Răsplata este pe masură. Ochişori ce tradează zâmbetul de sub masca lui 2021, îmbrăţişări (până de curând), teme efectuate la timp, adresare politicoasă, prezentarea la întâlniri şi activităţi, flori sau bileţele de iubire reprezintă dozele de energie zilnică a doamnei învăţătoare.

340 afișare0 comentariu