Caută
  • andreiabirtu

Noaptea în care am putut să zbor

E întuneric, iar părinţii mei nu s-au întors încă din pădure. Au plecat să adune lemne pentru focul din sobă. Încerc să adorm, însă aud un zgomot. Pare că o bucată de lemn loveşte undeva în apropiere mea. Sar din pat şi deschid uşa. Nu-i nimeni. Mă întorc la locul meu şi închid ochii. După câteva momente, îi deschid iar. Rămân nemişcată, deoarece sunetul vine de undeva de lângă mine. Mă arunc pe burtă şi mă trag pe marginea patului. La câteva palme distanţă de capul meu, un omuleţ stă pe podea. Poartă un fes împletit din lână, de culoarea smaraldului. În partea de sus are o bluză albă, cu mâneci lungi. Peste bluză, o vestă se asortează cu fesul. Nuanţa pantalonilor îmi aminteşte de cărbunii care murdăresc scândurile din faţa sobei. În picioare are o pereche de ciubote din lemn, parcă luate de la un frate mai mare.

Omuleţul ţine în mână o nucă, pe care încearcă să o spargă de podea. Când dă cu ochii de mine, rămâne cu braţul ridicat şi nu mai clipeşte.

- Mami zice că nu e bine să mâncăm după ce se lasă noaptea, spun eu.

Omuleţul stă aşa câteva secunde, apoi îmi răspunde:

- Nu am mâncat nimic astăzi. Vrei şi tu? şi îmi întinde nuca.

Iau nuca şi o privesc, apoi vreau să aflu totul despre necunoscutul din casa mea.

- Mai întâi, spune-mi numele tău, îmi zice el.

După ce îi spun că mă cheamă Aurora, aflu că omuleţul este, de fapt, un spiriduş şi se numeşte Cocoloco. Îi plac foarte mult nucile, mai ales cele de cocos. În ţara lui sunt mulţi cocotieri.


- De ce ai plecat de acolo? îl întrerup eu.

- Pentru că am mâncat toate nucile de cocos, iar semenii mei m-au alungat. Mi-au spus că mă gândesc doar la mine, îmi zice el.

- Şi nu te mai poţi întoarce niciodată acasă? întreb eu.

- Ba da, dacă fac o faptă bună, îmi răspunde el.

Cocoloco îmi povesteşte cum a fost nevoit să se urce pe primul vapor şi să plece într-o călătorie din care nu ştie când se va întoarce. Întâmplarea a făcut ca acesta să ajungă pe insula pe care locuiesc eu. S-a pierdut de dimineaţă în piaţă, tocmai când mama era plecată să cumpere nuci. S-a furişat în coșul ei şi, când a prins ocazia, a şterpelit ceva de mâncare.

- E cam plictiseală pe aici pe la voi, îmi spune Cocoloco după ce terminăm de mâncat toate nucile mamei.

- Vrei să vezi jucăriile mele? îl întreb eu.

- Neah, am cam trecut de vârsta păpuşilor, îmi răspunde Cocoloco.

Mă priveşte câteva momente, apoi mă întreabă:

- Dacă ar fi să ai vreo putere, care ar fi aceea?

- Aş vrea să zbor, îi spun eu pe nerăsuflate.

- Vrei să zburăm împreună? mă întreabă iar spiriduşul.

Dau din cap că da, iar el îmi spune să mă îmbrac gros. Arunc pe mine paltonul negru şi sunt gata de plecare.


- Pune şi-o căciulă, zice Cocoloco.

Îndes căciula pe cap, apoi îmi amintesc să iau ghetuţele roz în picioare şi dau buzna pe uşă.

- Doar nu crezi că pe acolo e ieşirea, nu? îmi zâmbeşte el.

Îşi ridică privirea spre lună, care, în noapte asta pare că şi ea ar vrea să primească o gustare. Cocoloco mă prinde cu degetele lui de încheietura mâinii. După câteva momente, rosteşte:

- Lună mică, lună mare, fă o fată călătoare!

Dintr-o dată, spiriduşul se măreşte, la fel ca totul în jurul meu. Cocoloco se uită la mine şi zâmbeşte iar:

- Am eu grijă de tine, apoi începem să ne ridicăm de la podea.

Ieşim pe fereastră. Întorc capul să privesc casa şi o văd că a crescut de câteva ori. Acum, spiriduşul lângă care plutesc e de înălţime mea. Cocoloco nu-şi ia ochii de la lună. E mai strălucitoare ca oricând. Plutim aşa mult timp, până ce frigul şi somnul mă copleşesc.

- Gata, am ajuns, mă trezeşte Cocoloco la un moment dat.

Dau să mă frec la ochii şi mă lovesc cu mâna peste faţă. Nu ţin minte să îmi fost vreodată aşa de frig.

- Nu te mai agita atâta, că o să cazi, mă dojeneşte spiriduşul.

Mă uit mai bine şi văd că suntem sus, atât de sus încât nu zăresc nici urmă de pământ sub picioarele mele. Mă holbez la negura care nu se mai termină.

- Luna s-a micşorat şi ea, râde Cocoloco la mine.

Abia atunci văd că stăm chiar pe vârful lunii. Mă opresc din tremurul frigului şi altul începe să mă cuprindă: cel al fricii de înălţime.

- Lasă, nu te mai uita acolo. Mai bine priveşte de unde venim noi, şi Cocoloco îmi arată cu degetul în depărtare. Uite, ăla e Pământul!


Uit de frig şi de înălţime.

- Ce frumos e! spun eu.

- Stai aşa, că partea cea mai bună abia acum vine, zice Cocoloco.

Atunci încep să văd lumini: când violete, când albastre, când verzi, care se mişcă una după alta, ba mai sus, ba mai jos.

- Aşa se vede aurora boreală de pe lună, zice într-un final Cocoloco. Îţi place?

- Aşa mă văd eu de pe lună? îl întreb pe spiriduş.

Cocoloco începe să râdă, apoi îmi răspunde:

- O auroră boreală înseamnă jocul luminilor pe cer.

- Înseamnă că şi eu sunt un joc al luminilor, dar pe pământ, spun eu.

Stau pe colţul Lunii şi mă hlizesc la culorile din faţa ochilor. După ceva timp, adorm. Când mă trezesc, sunt din nou în patul meu. Mă reped spre margine şi bufnesc pe podea. Nici urmă de nuci.



48 afișare0 comentariu