Caută
  • andreiabirtu

Agonia şi extazul lui Şurubel: când cuvintele devin ilustraţii

E destul de târziu, cam unu-două noaptea. Ioana este stresată că nu reuşeşte să finalizeze ilustraţiile pentru carte. Textul e gata, după mai multe revizuiri. Mai rămâne doar partea ei. Îmi place tot ce a făcut până acum.

Primesc pe Whatsapp ultima ei schiţă. Din somnul care mă încearcă, un şoc de energie mai că mă aruncă din pat. Privesc ecranul telefonului şi aproape că-mi vine să plâng. Asta e din cartea mea??? Trimit un emoticon leşinat şi mă culc, de teamă să nu scriu ceva aiurea.

Mă trezesc dimineaţa, cu gândul la ilustraţie. O revăd. E absolut superbă, dar Şurubel e din altă lume şi aceea nu e lumea mea de poveşti. E dintr-un film în care urlă să fie salvat, sângele sare pe ecranul televizorului iar bulina cu „interzis copiilor sub 12 ani” răcneşte mai ceva ca o alarmă de incendiu.

Trebuie să vorbesc cu Ioana şi să îi spun cumva că nu prea merge. Adică, nu merge deloc. Dar mă descurc prost când vine vorba să ... vorbesc. Ce mă fac? Cum îi spun? Ce naiba scot pe gură? Pe langă stresul cu schiţa, mai am şi stresul cu mesajul.

Mă ia cu ameteaţă. Îmi dau câteva palme să-mi fac curaj. Sunt roşie şi verde în acelaşi timp. Mai bine de-atât nu scot din mine. O voi face lată. Mă va urî. Nu va mai vrea să termine ilustraţiile, ca să nu mai audă de mine. Chiar mă ştiu, sunt în stare să dau capac după capac fară să-mi dau seama. De fapt, „capac” sună frumos. Bâtă de baseball după bâtă de baseball e cea mai bună exprimare. Cu faţa în cele mai diverse culori, îmi fac curaj şi o sun:

- Bună, Ioana. Îmi place tare mult ultima ta schiţă, îi spun eu.

Rostesc adevărul: chiar îmi place, dar nu pentru carte. Îmi multumeste, cu vocea ei caldă si blândă, ca de obicei.

- Ştii, mi se pare un pic cam dură imaginea, pentru o carte de copii, continui eu.

- Păi aşa ai scris acolo, mi-o taie Ioana.



Hai că începui bine. Deja e incordată şi nici nu ştie că vreau să o schimbăm cu totul. Îmi dau incă o palmă, mai trec de la verde la roşu şi înapoi, în cele mai mici diviziuni de secundă măsurate vreodată, apoi vorbesc iar:

- Da, aşa e, dar crezi că o putem face un pic altfel?

- Păi alea sunt cuvintele tale. E cartea ta, tu ai scris-o aşa, mă barează Ioana.

Realizez că, dacă mai spun ceva, bâta de baseball ajunge la celălalt capăt al telefonului.

- Da, ai dreptate. Hai că mă gândesc la ceva. Mulţumesc mult, Ioana. Pa pa, închei discuţia în aceleaşi diviziuni de secundă.

Sunt înţepenită: vreau altă schiţă, Ioana nu pare dispusă să schimbe ceva, iar eu chiar nu pot să le dau copiilor să citească prima mea carte aşa cum e acum. Ma reîntorc la cuvintele Ioanei. Soluţia e acolo: problema e cartea mea, eu am scris cuvintele acelea deci eu sunt cea care trebuie să îl aducă pe Şurubel din filmul horror înapoi în poveste. Mai schimbăm câteva telefoane, apoi ne punem de acord. Refac textul, iar Ioana îl redesenează pe Şurubel. Băiatul a trecut de la agonie la extaz, iar copiii vor fi încântaţi să îl vadă pe băiat într-o lumină nouă.

Când totul e gata, copilul cel mare vede schiţa. Mă întreabă de ce râde Şurubel. Ştie bine povestea şi momentul redat în imagine. Ce e cu pictorii ăştia, de văd totul aşa în detaliu? Lucrez din nou la text şi adaug un pasaj care să îi scoată în evidenţă aparatul dentar al băiatului. Ultima variantă finală este gata. Chiar îmi place ce a ieşit.

Ce norocoasă sunt cu pictorii „ăştia”. Datorită lor, am scris cea mai bună versiune a cărţii pe care aş fi putut-o scrie în acel moment!


#ilustratie #SurubelsiSurubica #carte #poveste